Daria Coman

 

Apus 

 

O limbă de foc aurie

Se scurge peste iluzia prăfuită

a timpului de pe perete.

 

Cu aripi străvezii se-ntinde

de la pervaz printre mașini,

peste inimi, ochi și mâini. 

 

Se strecoară nevăzută, 

ne-auzită, surdă, mută,

acompaniată de zborul prafului

din lentila fotografului. 

 

 

 

Peisaj din tren 

Trenul a continuat să fugă

Că împins 

De o forță centrifugă,

Dar eu tot am prins

Să văd spectacolul

Până să dea ocolul. 

A apărut de niciunde,

M-a surprins 

Cu ale sale limpezi unde

Parcă din adins.

Și-a înghețat,

S-a lăsat admirat. 

Alunecă spre o oglindă 

Un bec rotund, gălbui

Încercând să o cuprindă

Cu ale sale raze moi.

Valuri de raze

Străbăteau zările înalte. 

O limbă de pământ,

O spărtură în trotuar,

Rupe-n două locul sfânt.

Face pe mijloc culoar

Către orizonturi lungi,

Unde doar visezi s-ajungi. 

Bate vântul.

Latră câinii.

Se pornește iarăși cântul

De metal încins al șinei.

Și eu în zadar încerc,

Să-ntorc trenul către cer.

 

 

 

Două secunde

 

O atingere

Nimic mai mult

O atingere și atât

Piele peste piele

Mai puțin de două secunde

Însumând ani și ani și ani

O fluturare de gene, una.

Degetele tale, se întind lasciv

Spre mine

 

Copaci se prăbușesc singuri

În păduri depărtate

Și oceane se zvârcolesc

În abisul lor neștiut

Și pe lângă noi

Trec oameni și ani…

În două secunde

Se petrec atât de multe

 

O șoaptă, una.

Precum pământul de flori

M-aș așterne la picioarele tale

Că să crești, să te hrănesc.

Din sufletul meu curg,

Pe un fluviu de mătase,

Toate cuvintele pe care aș fi vrut

Să ți le șoptesc înapoi.

Dar nu avem decât

Două secunde.

 

Din cuvintele mele aurii

Aș face cercei

Și i-aș dărui vanitoasei Luni,

Într-un ceas fatidic sub întuneric,

Când orologiul răsună în biserica,

 ar însemna

Că nu ți -aș putea vorbi decât

Încă două secunde.